Botezarea pisicilor e o afacere dificilă, Nu-i doar, aşa, în vacanţă, una din glume; Mă veţi crede dintâi, desigur, smintilă, De-aş spune că pisicii îi trebuie DIFERITE TREI NUME. Primul, pentru uzul familiei, potrivit rânduielii, Precum Peter, Augustus, Alonso sau cum e Victor sau Jonathan, George sau Bill Bailey – Toţi şi-ar dori – de purtat – aşa nume. Sunt şi nume un pic mai bizare, cu son de şerbet, De bărbaţi şi de dame de lume: Precum Platon, Electra, Demeter, Ahmet – Căci toţi şi-ar dori – de purtat – aşa nume. Dar, vă spun, pisicii îi trebuie un nume particular, Dintre cele ciudate şi fine, Altfel cum şi-ar mai ţine coada perpendicular, Şi-ar înfoia mustaţa şi ar fi mândră de sine? Ei, nume dintr-astea pot să vă dau cu duzina, Ca Munkustrap, Quajo sau Coricopat, Precum Jellylorum sau Bombalurina – Nume ce rar vreun cotoi le-a purtat. Dar peste toate-i un nume lăsat la urmă taman, Iar numele acela în veci nu-l veţi ghici; Un nume pe care nu-l află nici un studiu uman, Doar MOTANUL SINGUR ÎL ŞTIE şi nu-l va dezvălui. Când zăriţi vreo pisică pierdută în meditaţie Să ştiţi că motivul e acelaşi mereu şi anume: Mintea sa e cufundată-n sacra contemplaţie A gândului la gândul la gândul la propriu-i nume: Inefabilul efabil Efaninefabil Adâncul, de necercetat, singularul său nume.
Niște babe-și țin sub fereastră soborul. Liniștea-i dumicată de foanfa lor răgușeală. De pe-un butuc mărgelatele muște-și iau zborul Și-n pădurea unui pieptar dau toate năvală. Babele par spre-o cernită dumbravă să cate, Unde pâlpâie feștilele unor fulgere rare. Își sumeț poalele sucnelor învârstate Și clipesc din roasele gene a-ngândurare. ”Se-ntoarce de ploaie, sunt de părere, vorbă nu-ncape, Cerul e fumegos cum nu i-i felul să fie Și azi dimineață se vedea pe Blide ceva ca o mâzgă acrie, Iar laptele nu degeaba s-a sărbezit în șiștare Și doniți în pivniță, mai-mai să se strice, Și puicile cârâie altfel prin coticare, Gândești că abia mai răsuflă bietele pe gârlice”. Bătrânele mai pomenesc și de sfântul Care-mi mână caii prin înalta tărie, În timp ce prin văzduhul aburos vântul Aduce izul reavăn al ploii ce va să vie.
O prăvălise pe sofa și, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele și le înfipsese în gâtul ei plin și alb parc-ar fi vrut să înăbușe un răspuns de care se temea. Îi simțea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca subt o îmbrățișare fierbinte, și zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.
— Vecine! Ai auzit o veste de priință? Zicea către guzgan un șoarec la ambari, Că leul au luat în unghie pe mâță Și noi de-acum vom fi aice mari și tari. — Ei, nu te bucura, prietene, degeaba – Guzganul au răspuns c-un aer ispitit – Căci de va rămânea la ei pe unghii treaba, Apoi sărmanul leu nu scapă nezătrit: Ca mâța fiară nu-i mai groaznică sub soare.
Fricoșilor le par puternici numai cei De care se tem ei. Precum la noi au zis o treaptă oarecare: Doar pui, armașul mare.
O, dă-mi arpa de aramă Și mi-o pune-n brațul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roșești glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino dar, palidă zână, Pune fața pe-al meu piept, Gâtul tău pe brațu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubești, tu? Spune drept!
Mă iubești! Surâzi șireată Și îți pleci ochii în jos! O, lumină prea curată, De-ai cunoaște vreodată Sufletul meu dureros; De ai ști, palide înger, Cât de mult te iubesc eu, Câte nopți de-amor și rău Am vegheat zdrobit de plângeri, Scumpa mea, odorul meu!
O, atunci mi-ai cere seama Ca să-ți spun câte-am visat, M-ai fixa fără de teamă, Ai da-ncet neagra maramă De pe păru-ți blond, curat; Netezind cu mâna-ți albă Tâmpla ta tu m-ai privi, Cu durere mi-ai zâmbi, Eu, jucându-mă cu salba De pe sânii-ți, aș vorbi.
Și ți-aș spune, a mea iubită, Că de mult eu te-am cătat; În cărarea tăinuită, Prin dumbrava înverzită, Ori prin codrii cei de brad, Lângă cântul de izvoare, Printre stâncile de fier Ce străbat norii din cer, Într-a peșterii răcoare, Într-a nopților mister.
Te vedeam cu a mea minte; Și acum când te-am găsit Pare-mi că-mi aduc aminte Cum că-n vremi de mai nainte Te-am văzut și te-am iubit Să-ți spun unde… într-o seară Am visat un vis frumos… Pe un nour luminos Am văzut la cer o scară Ridicându-se de jos.
Într-a cerului mărire Scara de-aur se pierdea, Iar pe-un tron de nemurire, Tron de-argint și strălucire, Maica Domnului zâmbea; Iar pe schițele de scară Îngeri stau treptat… treptat,
Cu chip blând și luminat Și pe lire sunătoare, Cântau dulce și curat.
La picioarele Mariei Genuncheat pe-un nor de-argint, Alb ca lebeda pustiei, Blând ca glasul poeziei, Sta un înger cugetând; Și-a luat arpa-i de-aur Și trecând mâna pe ea A-nceput a răsuna Raiul… luncile-i de laur De-un blând Ave Maria.
Acel înger!… Fața pală, Ochiul negru, păr bălai, L-am văzut o stea regală, O lumină triumfală Și de-atunci îl iubesc, vai!… L-am cătat în astă lume Pân-ce viața-mi se pierdu, Sufletu-mi se abătu… Ș-atunci te-am văzut: minune! Acel înger ai fost tu.
Când ai lăsat cerul, dragă? De ce-n lume ai venit? Ai știut că viața-ntreagă Trista-mi inimă pribeagă Tot pe tine te-a iubit? Ai știut cine te-așteaptă Și-ai venit să răsplătești Lungi durerile-mi lumești, Cu zâmbirea-ți înțeleaptă Și cu ochii tăi cerești.
Dramă. Şapte bărbaţi şi o femeie sunt arestaţi şi acuzaţi de a fi pus la cale uciderea preşedintelui Lincoln, acţiune ce ar fi trebuit urmată de atacurile asupra vicepreşedintelui şi a secretarului de stat , în încercarea disperată de a întoarce situaţia în favoarea Sudului, deja învins în război. Un tânăr avocat acceptă cu greu s-o apere pe Mary Surratt, singura femeie din grup, dar, pe măsură ce se desfăşoară procesul, începe să-şi dea seama de nevinovăţia clientei sale, folosită ca momeală pentru capturarea singurului conspirator rămas în libertate, nimeni altul decât propriul ei fiu.
** Programele TVR pot suferi modificări în funcție de evenimentele de ultimă oră.
ACEST PROGRAM ESTE INTERZIS COPIILOR SUB 12 ANI (12)
