Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu, secretul pentru mine adânc şi sfânt; în faţa lui mă văd negru pământ, nu rupe taina, ce cu greu, mereu,
închide cercul; de mă supun prea liniştit misterului vieţii, descântecul de-ntors fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.
Şi în abis de suflet poate să fie-o culme ce-ncape-n el chiar un fatidic gest, eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,
praful din glod făcut de soarele celest; ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime; cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.
Te mai văzui o dată, ființă de iubire, O înger ce slăvesc! Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire, Cu suflet, cu viața sunt gata să plătesc.
În valurile-acelea de lume încântată, În care ne-am găsit, În vesele cadrile, în sala luminată, Stam singur și mâhnit.
Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite, Tot era în zadar; Ele nu pot să-nvie simțirile-amorțite De-al patimii amar.
Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea, Și mă gândeam la vremea care în veci n-apune În pomenirea mea.
Atunci intrași! Deodată, de pe a mea vedere Se ridică un nor: Te presimții; îmi spuse a ta apropiere Un aer de amor.
Zambila primăverii așa ea ne împarte Desfătător miros, Așa dulcele-i suflet se simte de departe, În aer răcoros.
Și inimile noastre, și ochii se-ntâlniră; Simții ce pătimești; Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră Puterile cerești!
Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare, Sub vălul ce sălta; Te privii în tăcere; cunoscuși a mea stare, Văzuși puterea ta.
Dar cum se strecurară delirul, fericirea! Ce iute au trecut! Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea Un semn, și te-am pierdut!
Multe rele de-atuncea am suferit, iubită! Multe am pătimit! Poezii și proză Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită, Din zboru-i s-a oprit.
Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea, Toate mă obosesc; Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea, Tu făceai să trăiesc.
Roua buzelor tale sufletul răcorește, Dă viață și plăceri: Sub umedele-ți gene e un foc ce topește Tot felul de dureri.
Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea? Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească? Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?
Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte Care sunt al tau dar, Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte Pe-al inimii-ți altar?
Făceți cruci mântuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfântului Andrei.
(Alecsandri)
Într-una din zile îmi luai pușca din cui, pușca cea cu noroc, mi-o grijii bine, îmi așezai cele trebuitoare la torbă, apoi zisei să-mi puie șargul la sanie. Deși cam înserase, însă pănă la moșia vecinului meu Neagu, unde se pregătea o vânătoare de cerbi, era numai o fugă de cal și puteam ajunge înainte de noapte. Ion, o slugă veche, pe care o aveam moștenire de la tata, intră atunci în odaie, se scărpină în cap, tuși, își drese glasul după obicei, apoi cu un aer sfiicios îmi zise:
„Mă bucur că nu m-am lăsat dezvrăjit de Paris” – Luca Niculescu, primul invitat al noului sezon „Nocturne”, la TVR 1
Ambasador al României în Franţa timp de 6 ani, acum secretar de stat la MAE. Luca Niculescu deschide noul sezon „Nocturne” luni, 19 septembrie, ora 23.00, la TVR 1. Cu Marina Constantinescu „la braţ”, ne plimbă prin copilaria şi cariera lui şi, desigur, prin cele mai frumoase locuri din capitala Franţei.
Maeştri ai dialogului jurnalistic, gazde în noul sezon „Dincolo de alb şi negru”
Din 19 septembrie, de la ora 19.00, premiere ale dezbaterilor „Dincolo de alb şi negru” se văd la TVR 1. Mihai Rădulescu, Cătălin Sava, Marius Constantinescu, Mihaela Crăciun, Marian Voicu, Laurenţiu Ciocăzanu, Mirela Nagâţ i se alătură lui Cătălin Ştefănescu, ca moderatori.
Pășește lin, o barcă, pe unda adormită! Respectă al naturii repaos trecător; Inima mea de zgomot cu totul obosită Ca la un scump tovarăș se-ncrede l-al tău zbor.
Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei și-ți place, Unde te-mpinge vântul, sau unde tu dorești; Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace, Dacă cu mulțumire vederea-mi rătăcești.
Voi cunoașteți, o unde, cu câtă bucurie, De ce sfârșit pornită, cu ce cuget curat, Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăție Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.
Înghițiți pe tâlharii a căror îndrăzneală, Cu trupuri sângerate, cu morți vă otrăvesc, Ce întocmesc comploturi, și fără de sfială, Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.
Însă melancolia, amorul și plăcerea, Priimiți-le vesel ca pe ai voștri fii; Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea, Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.
Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare, Ochii mei către ceruri uimit îi ațintez; Seninul lor însuflă sfială și mirare; Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi și mă-ncrez.
„Cerul o să ne-ajute”, zicea a mea iubită. El până acum tace! Să n-o fi ascultat? Și poate frumusețea a o vedea mâhnită, Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?
Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare S-ar afla lângă mine… minut dumnezeit! Viața nu stă-n zile, și eu cu-ncredințare Câtă-mi rămâne-aș da-o ș-aș zice: am trăit.
Mergi, mergi, ușoară barcă, în dreptu-acelei stele, Căreia i-am dat nume… un nume ce slăvesc, Nume ce-n înfocarea închipuirii mele Pe strălucita-i frunte îl văz și îl citesc.
Acolo te oprește, acolo priveghează, Cât raza ei asupră-ți ș-asupră-mi va zâmbi; Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează, Și iar cu noaptea vino la dânsa a privi.
Până când fericirea, atâta așteptată, Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar; Dacă ș-astă nădejde, ca altele-nșelată, N-o trece ca nădejdea și n-o fi în zadar!
