Sunt vasluian de loc din satul Floreștii. Eram abia de douăzeci și unu de ani, când îmi veni rândul să trag la sorți. Îmi aduc aminte cu ce sfială vârâi mâna într-un vraf de hârtiuțe răsucite și scosei no.13.
„Luptătorul“ din Focșani, în numărul său de la 30 iulie, comunică următoarea publicațiune a perceptorului din comuna Odobeasca, plasa Marginea de Sus, jud. R. Sărat.Subsemnatul, agent de urmărire perceptor, conform art. 12 din legea de urmărire, fac cunoscut printr’ aceasta că în ziua de 25 iulie până la 2 august 1882, la ora 10 de dimineață, se va vinde prin licitație la primăria comunei Odobeasca, din plasa Marginea de Sus, județul R. Sărat, obiectele ce s-au sechestrat pentru neplata dărilor datorite din contribuțiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestațiuni județene și altele. Obiectele sechestrate sunt:51 vaci, 8 boi, 88 mânzați cu mânzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 râmători, una căruță de boi nouă, 1 sucman, 3 căzi, 2 antale, 1 claie cu fân, 28 locuitori cu brațele, cari se vor da cu luna sau cu ziua până la acoperirea datoriei ce debiteză către stat, și 455 pogoane pământ după legea rurală, în care pământ sunt diferite roade, adică vii, livezi de pruni, meri, peri și fân.Semnat agent A. Comănescu(No. 26 din 13 iulie 1882)
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, Geniu-ți romantic, munții în lumină, Văile în flori, Rîuri resăltînde printre stînce nante, Apele lucinde-n dalbe diamante Peste cîmpii-n zori.
Ale sorții mele plîngeri și surîse, Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise Tainic și ușor, Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte, Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte Îmi șoptesc de dor.
Numai lîngă sînu-ți geniile rele, Care îmi descîntă firul vieții mele, Parcă dormita; Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume, Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume Și de steaua mea.
Cînd pe bolta brună tremură Selene, Cu un pas melodic, cu un pas alene Lin în calea sa, Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare, Cînt din Valhala.
Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace, Inima îmi bate, bate, și nu tace, Tremură ușor, În fantazii mîndre ea își face cale, Peste munți cu codri, peste deal și vale Mînă al ei dor.
Mînă doru-i tainic colo, înspre tine, Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline, Inima mi-e grea; Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine, Bucovina mea!
Buchetul rimelor ce dai Au o puternică savoare, Dar titlul Flori de putregai, Arghezi, cred că nu-i cuminte, Nu vezi că prea aduce aminte C-ai stat odată la răcoare?
Voi, munților mândri, moșnegi cununați Cu stelele bolții albastre, În leagănul vostru de codri și stânci Dorm toate poveștile noastre. Alături de șoimii cu ochii aprinși, Din tainica voastră dumbravă, Se-nalță-ndrăznețe-n lumina din cer Și visele noastre de slavă.
În voi își deșteaptă plânsorile ei Frumoasa mea țară săracă, Cu brațe lipsite de-al luptei fior Și buze ursite să tacă. La voi vine jalea-i când vifor păgân Purcede strigarea să-i frângă, În cântec o schimbă pădurea de brazi Și-n lume-o trimite să plângă.
La voi mă îndrumă-n cărările ei Și biata mea soartă pribeagă, Pădurea cea veșnic lipsită de somn Mi-e sfântă și-atâta de dragă. Cântarea măiastră din codrii cărunți Dă strunelor mele povață, Și-o mândră poveste strivită de vremi Truditul meu suflet învață.
Din culmea pleșuvă cu creștetul alb Privirile-mi zboară departe, Și-n mintea supusă tresare aprins Fiorul măririlor moarte. Un vaier amarnic se zbate-n amurg Și stăruie-n zvonuri de ape, Al munților vaier mă zbuciumă-n piept Și-mi tremură plânsu-n pleoape.
O vitregă soartă, cu patima ei, Pe-ntinsele culmi și poiene, În vremuri pitice, iubirii de frați Ziditu-i-a graniți viclene… A pus miezuine și stavil-a pus, Rupându-vă creștetu-n două, Când Domnul, stăpân pe pământ și pe cer, Pe voi v-a dat, munților, nouă!
Vă arde rușinea din creștet, ades’ Voi aspră porniți vijelie – Și sufletu-mi lacom vă soarbe atunci Năprasnica voastră mânie! Din urletul vostru sub cerul aprins, Din ploaia de trăsnete grele S-a naște odată, plutind peste vremi, Cântarea cântărilor mele!
Venise primăvara și cu ea împreună venise șiruri de cucoare și roiuri de rândunele. Tânăra Elena ședea acum la fereastră și sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaștri rătăceau în depărtări, și, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-și pregăteau cuibul sub streșina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeță îi îneca inima, și pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeței ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereței care vin și trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimțire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină și orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăș decât frumusețea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.
De la un timp încoace se observă o disproporție mare între numărul fictiv al deputaților înscriși ca prezenți în Adunare și între numărul cel real al celor ce sunt în adevăr față la dezbatere. O mulțime de voturi s-au dat, o sumă de legi s-au votat fără ca să fie față numărul cerut de regulament și, cu toate acestea, lucrurile merg strună și voturile nu sunt lovite de nulitate, ci rămân legale și date de-a binele, pentru că cei cari în realitate absentează nu tăgăduiesc nicicând de-a fi dat un vot ce nu l-au dat și pentru că biuroul Adunării pare a trăi în același cerc vicios în care se ‘nvârtește majoritatea. S-a întâmplat într-un rând cazul ca un deputat înscris ca prezent în procesul-verbal al Adunării să fie, chiar în vremea în care votul său se număra în Adunare, într-un oraș de provincie, unde pleda un proces. În București răspundea la apelul nominal și în aceeași clipă, dincolo de Olt, pleda.
Alexandru și soția sa Elena, doi însurăței în luna de miere, nemaiștiind unde să-și răsfețe cele întîi a lor simțiri amoroase, se hotărâră să călătorească prin munți. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei își făcură iute gemandanele uitând, se înțelege, ca toți înamorații, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătușă sarbădă și tomnatică care se ținea nedezlipită de pașii lor, crezându-se menită a priveghea asupra neispititelor tinerețe ale Elenei.