Precum astronomul așteaptă cu minutarul în mână trecerea unui corp ceresc printr-un anume punct cătră care își îndreaptă instrumentul său optic, tot astfel și noi am putea sta cu ceasornicul înainte-ne, să urmărim cum se scurge nisipul și cum se apropie din ce în ce termenul fatal al încetării libertăților publice, al dictaturii personale a d-lui I.C. Brătianu.
De-aș avea și eu o floare Mîndră, dulce, răpitoare Ca și florile din mai, Fiice dulce a unui plai, Plai rîzînd cu iarbă verde, Ce se leagănă, se pierde Undoind încetișor, Șoptind șoapte de amor;
De-aș avea o floricică Gingașă și tinerică, Ca și floarea crinului, Alb ca neaua sînului, Amalgam de-o roz-albie Și de una purpurie, Cîntind vesel și ușor, Șoptind șoapte de amor;
De-aș avea o porumbiță Cu chip alb de copiliță, Copiliță blîndișoară, Ca o zi de primăvară, Cîtu-ți ține ziulița I-aș cînta doina, doinița, I-aș cînta-o-ncetișor, Șoptind șoapte de amor.
Cînd mergea el pe ulița satului dus de mînă de părintele său, atunci se coteau țărancele între ele șoptindu-se: „Chiar ochii maică-sa”; și cînd de sub amvon sfios și cu inima strînsă își ridica el ochii în sus spre preotul care cuvînta, atunci acesta se oprea o minută părîndu-i-se că revede neagra strălucire a ochilor mamei; și cînd în luptă cu somnul deodată își deschidea el ochii tresărind, atunci bătrîna Cristina, ce ședea lîngă căpătăiul lui, suspina sub povara unei grele amintiri; și cînd tatăl său voia să-l mustre pentru că, de milă, a dat drumul cînelui din lanț, se stăpînea bătrînul zicîndu-și în sine: „Tot ochii ei”.
Nu-nțelegem ce folos poate să aibă „Românul“ din falsificarea și esplicarea strâmbă a statisticei? În dorința ce are de-a ne combate și de-a lăuda progresul imens realizat în țară prin sistemul ideilor liberale, cifrele statisticei trebuie să i se închine, vrând-nevrând, ca și când plăcerea copilăroasă de-a părea că ne dovedește nouă contrariul ar schimba ceva din realitatea lucrurilor.
Ce poate fi mai vesel decât un școlar în vacanțe! Îmi aduc aminte ca acuma, când profesorul mă chemă în salonul de așteptare și-mi dădu o scrisoare a cărei pecete purta niște inițiale binecunoscute mie, și a cărei adresă era scrisă de-o mână asemine binecunoscută mie, mâna prietenului meu. Cu ce strângere de inimă deschisei scrisoarea! Prin ea mi se vestea că Constantin viziteul, o slugă veche și credincioasă, sosise cu trăsura spre a mă duce la moșia părintească pentru timpul vacanțelor. Scrisoarea era scurtă, dar întovărășită de câteva gavanoase cu dulceață, o cutie de rahat și câțiva galbeni de cheltuială pe drum. Prin post-scriptum tatăl-meu îmi zicea să iau sama să nu răcesc.
Dacă vor mai fi existând încă, din păcate, oameni nărăviți, cu sufletul și cu tendințele reacționare, cari să se îndoiască de propășirea noastră socială și de omenia guvernului actual, le recomandăm cu stăruință următorul anunț, al cărui original redacțiunea „Luptătorului“, din Focșani, de pe care-l reproducem, declară că-l are în birourile sale:De vânzare sunt: 38 țoale, 1 vacă, 2 cămăși bărbătești, 3 cămăși femeiești, 3 scurteici femeiești, 2 fețe de ghete, 8 așternuturi, 1 iapă, 3 scoarțe de lână, 3 perne, 95 pogoane porumb a se arenda, 8 flanele, 4 rochii, 1 șervet, 49 pogoane fân a se arenda, 3 zăbune femeiești, 1 zăbun bărbătesc, 3 vase deșerte pentru vin, 2 pieptare de postav, 1 pereche pantaloni femeiești, 4,5 pogoane pârloagă, a se vinde rodul, 2 brâie roșie, 1 pereche cioareci, 3 plapome, 1 mintean, 1 polcă femeiască, 1 manta și 6 coți materie.P. Agent: M. Cursarie
Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciții, se-tindea țara tracilor către miazăzi și apus, până-n stâncile Balcanilor -muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare și vrednic în războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, și la prea mulți stăpâni împărțit.
Cum mîngîie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristeță, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sînu-i de dor Și pier, cum de boare pier norii.
Precum călătorul, prin munți rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vînt Din noaptea pădurii de iese:
Așa și speranța — c-un licur ușor, Cu slaba-i lumină pălindă — Animă-ne-o dată tremîndul picior, De uită de sarcini, de uită de nori, Și unde o vede s-avîntă.
La cel ce în carcere plînge amar Și blestemă cerul și soartea, La neagra-i durere îi pune hotar, Făcînd să-i apară în negru talar A lumii paranimfă — moartea.
Și maicii ce strînge pruncuțu-i la sîn, Privirea de lacrime plină, Văzînd cum geniile morții se-nclin Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin, Speranța durerea i-alină.
Căci vede surîsu-i de grație plin Și uită pericolul mare, L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin Și fața-i umbrește cu păr ebenin, La pieptu-i îl strînge mai tare.
Așa marinarii, pe mare îmblînd, Izbiți de talazuri, furtune, Izbiți de orcanul ghețos și urlînd, Speranța îi face de uită de vînt, Și speră la timpuri mai bune.
Așa virtuoșii murind nu desper, Speranța-a lor frunte-nsenină, Speranța cea dulce de plată în cer, Și face de uită de-a morții dureri, Ploapele-n pace le-nchină.
Cum mîngîie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristeță, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sînu-i de dor Și pier, cum de boare pier norii.