La Bucovina de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
        Văile în flori,
Rîuri resăltînde printre stînce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
        Peste cîmpii-n zori.

Ale sorții mele plîngeri și surîse,
Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise
        Tainic și ușor,
Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte
        Îmi șoptesc de dor.

Numai lîngă sînu-ți geniile rele,
Care îmi descîntă firul vieții mele,
        Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,
Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume
        Și de steaua mea.

Cînd pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
        Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare,
        Cînt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, și nu tace,
        Tremură ușor,
În fantazii mîndre ea își face cale,
Peste munți cu codri, peste deal și vale
        Mînă al ei dor.

Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
        Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
        Bucovina mea!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/La_Bucovina

Nucul de Șt. O. Iosif

https://blog.revistaderecenzii.com/

Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
      Aceleași crăngi întinzi…

De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
      De trai patriarhal !

Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
      Copilăria mea…

O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
      Din veștedele-ți foi !

Dar unde-s brudnicii[1] copii
Și unde-s rîsetele lor ?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
      Pustiul din pridvor…

De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
      Țărînă s-a făcut !

Străjer măreț, mai ți-amintești ?…
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
      Pe care azi o cînt !

Trap


  1.  Brudnic — nevîrstnic, necopt la minte.

În munți de Octavian Goga

https://blog.revistaderecenzii.com/

Voi, munților mândri, moșnegi cununați
Cu stelele bolții albastre,
În leagănul vostru de codri și stânci
Dorm toate poveștile noastre.
Alături de șoimii cu ochii aprinși,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalță-ndrăznețe-n lumina din cer
Și visele noastre de slavă.

În voi își deșteaptă plânsorile ei
Frumoasa mea țară săracă,
Cu brațe lipsite de-al luptei fior
Și buze ursite să tacă.
La voi vine jalea-i când vifor păgân
Purcede strigarea să-i frângă,
În cântec o schimbă pădurea de brazi
Și-n lume-o trimite să plângă.

La voi mă îndrumă-n cărările ei
Și biata mea soartă pribeagă,
Pădurea cea veșnic lipsită de somn
Mi-e sfântă și-atâta de dragă.
Cântarea măiastră din codrii cărunți
Dă strunelor mele povață,
Și-o mândră poveste strivită de vremi
Truditul meu suflet învață.

Din culmea pleșuvă cu creștetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Și-n mintea supusă tresare aprins
Fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Și stăruie-n zvonuri de ape,
Al munților vaier mă zbuciumă-n piept
Și-mi tremură plânsu-n pleoape.

O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi și poiene,
În vremuri pitice, iubirii de frați
Ziditu-i-a graniți viclene…
A pus miezuine și stavil-a pus,
Rupându-vă creștetu-n două,
Când Domnul, stăpân pe pământ și pe cer,
Pe voi v-a dat, munților, nouă!

Vă arde rușinea din creștet, ades’
Voi aspră porniți vijelie –
Și sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naște odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_mun%C8%9Bi

Petru Rareș de N. Gane

https://blog.revistaderecenzii.com/

I

Venise primăvara și cu ea împreună venise șiruri de cucoare și roiuri de rândunele. Tânăra Elena ședea acum la fereastră și sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaștri rătăceau în depărtări, și, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-și pregăteau cuibul sub streșina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeță îi îneca inima, și pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeței ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereței care vin și trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimțire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină și orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăș decât frumusețea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.

Continuă să citești

Mihai Eminescu: Din periodice/Din Timpul, iunie-iulie 1882

https://blog.revistaderecenzii.com/

[1 iunie 1882]

De la un timp încoace se observă o disproporție mare între numărul fictiv al deputaților înscriși ca prezenți în Adunare și între numărul cel real al celor ce sunt în adevăr față la dezbatere. O mulțime de voturi s-au dat, o sumă de legi s-au votat fără ca să fie față numărul cerut de regulament și, cu toate acestea, lucrurile merg strună și voturile nu sunt lovite de nulitate, ci rămân legale și date de-a binele, pentru că cei cari în realitate absentează nu tăgăduiesc nicicând de-a fi dat un vot ce nu l-au dat și pentru că biuroul Adunării pare a trăi în același cerc vicios în care se ‘nvârtește majoritatea. S-a întâmplat într-un rând cazul ca un deputat înscris ca prezent în procesul-verbal al Adunării să fie, chiar în vremea în care votul său se număra în Adunare, într-un oraș de provincie, unde pleda un proces. În București răspundea la apelul nominal și în aceeași clipă, dincolo de Olt, pleda.

Continuă să citești