Urcan bătrânul de Pavel Dan

https://blog.revistaderecenzii.com/

I

Cînd Ludovica ajunse în culmea dealului cu poala plină de fasole, strînsă de peste răzoare, din pămînturile vecine, se opri să răsufle. Îi bătea inima nu atît din pricina suișului ori a poverii — căci era femeie voinică — cît de teama să nu o prindă paznicii cîmpului, cu șorțul plin, în cucuruzii altora. Toată vremea cît culesese fasolea vecinilor i se păruse că aude vorbe, pași de oameni care o pîndesc și stau să o prindă. Dar parcă poți deosebi vorba în freamătul pănușilor uscate?

Continuă să citești

Alexandru Davila: Din torsul zilelor/Paul Verlaine

https://blog.revistaderecenzii.com/

L-am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La Source“, pentru că o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărțea în două, formând, o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși prin antifrază „Les Hydropathes“. Consumatorii obișnuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, Coquelin Cadet, André Gill, Mallat de Basillan, Haraucourt, și eu, simplu „potache“ de la liceul Saint Louis. Toți erau mai vârstnici decât mine, dar toți numai boabe de grâu încolțit, nerăsărit încă, afară de André Gill și Coquelin Cadet. Acesta ne aducea câteodată bilete pentru Teatrul Francez și persecuta cu glume grosolane pe subțirica Sarah Bernardt, Verlaine venea la cafeneaua „La Source“ deși luă, în fiecare seară, câte 4—5 pahare de absint (cu mult absint și foarte puțină apă). Discutând cu Ponchon, el zicea că n-a găsit niciodată absint cu tăria cuvenită; dacă îl bea gol, absintul era prea tare; iar, dacă îi punea o picătură de apă, absintul era prea slab.

Continuă să citești

Mihai Eminescu: Din periodice/Din Timpul, mai 1881

https://blog.revistaderecenzii.com/

[1 mai 1881]

Cititorii își vor fi aducând aminte că n-am făcut un prognostic tocmai strălucit calităților intelectuale ale actualului prezident de Consiliu. Deși cam demult d. Dim. Brătianu nu se mai arătase în avanscena vieții publice, preferând a-și ascunde în semiumbra misiunilor diplomatice și extraordinare pretinsele sale calități de om de stat, țineam minte din trecutul d-sale de ministru de resort că tocmai lux ecclesiae nu este, că nici iarba de pușcă n-o inventase; nici suferise durerile de naștere ale vreunui mare adevăr, dureri ce nu sunt a se confunda nici cu migrena, nici cu guturaiul.

Continuă să citești