https://blog.revistaderecenzii.com/
— Blanca, știi că din iubire
Făr’ de lege te-ai născut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire!
Îmbrăcîndu-te-n veșmîntu-i,
Lepădînd viața lumii,
Vei spăși greșala mumii
Și de-o crimă tu mă mîntui.
— Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinerețea luminată;
https://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
842 – Jurământul de la Strasbourg: promisiunile de alianță făcute în limbile franceză și germană de către Ludovic Germanul, fiul lui Ludovic cel Pios și conducător al Regatului francilor răsăriteni și de către fratele său, Carol cel Pleșuv, conducătorul Regatului francilor occidentali. În afară de alianță, Ludovic și Carol și-au reafirmat opoziția față de împărat, fratele lor mai mare, Lothar.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Când se treziră, în zorii zilei, amândoi, la han, și după ce plătiră un franc și douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce și le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atâta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vânduseră două perechi de gâște, și în loc să se întoarcă acasă, în Popriceni, ici, o palmă de loc, rămăseseră în târg să beie la han.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
O cântăreață privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Și colivia i-era locaș.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaș.
Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereții veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopții lină tăcere
Ea a vieții cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.
La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viață e lucru mare;
Natura este patria lor.
Așa și mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.
Astă dorință e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Și când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nștiințase un pui cuminte
Că vrând să zboare mulți au căzut.
Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aștepte până să-i crească
Smulsele aripi, și să găsească
Noi miloace de a fugi?
Astfel pe dânsa o sfătuiește
O rândunică ce o iubește
Și care gândul ei îl știa.
Exemple multe des îi tot spune
Și îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.
Dar tinerețea neînțeleaptă
Poveți n-ascultă, vremi nu așteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puțin se-nalță, de-o palmă zboară,
Și cade-ndată jos pe pământ.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Adânca mare sub a lunei față,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Și stele poartă pe oglinda-i creață.
Dar mâni ea falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru-măreață,
Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe
Ducând pieire țări înmormântează.
Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are
Astfel e-a ei întunecată fire.
Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă ce simțiri o să ni-nspire
Indiferentă, solitară mare!
O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară –
E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?…
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
https://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Gândindu-mă la persoanele providenţiale mie – indiferent dacă au avut o prezenţă punctuală sau una mai îndelungată în viaţa mea – realizez că de foarte puţine ori am reuşit să le mulţumesc, să le arăt aprecierea şi recunoştinţa mea pe măsura ajutorului primit.
Mă refer mai ales la acele momente şi persoane cheie care apar şi dispar mai înainte să te dezmeticeşti, în experienţe care te tulbură atât de mult, încât îţi este greu să reuşeşti, în acele clipe, să îţi exprimi gratitudinea în toată profunzimea ei. Iar, apoi, acele momente trec, persoanele providenţiale dispar, aşa că, atunci când vrei să le mulţumeşti, constaţi că nu mai ai cui…
Continuă să citești