https://blog.revistaderecenzii.com

INCEPUT

Pe când vânam în Lesbos, văzui într’o pădurice a Nymphelor, cea mai frumoasă priveliște din câte am văzut vreodată: icoana vie a unei povești de dragoste.

Frumoasă erà și dumbrava, cu copacii deși, smălțată cu flori, udată de ape; un singur izvor hrănià și florile și copacii.

Dar, mai plăcută decât toate erà această vedere de-o alcătuire minunată, care-arătà întâmplările unei iubiri, încât mulți, chiar străini, aduși de faima-i, veneau și să se’nchine la Nymphe, dar și să cunoască priveliștea.

https://blog.revistaderecenzii.com

„În zile ca acestea, când vechile credințe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste și un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.”

Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de căldură care lămurește cugetarea lor și-i dă glas. Și atunci vorbesc tare -în auzul veacurilor. Ele își au, pentru aceasta, interpreții și împuterniciții lor — crainicii gândului lor. Prin ei, marele suflet înfierbântat al mulțimii se dezvălește, în răstimpuri depărtate, cum se dezvălește jarul pământului prin gura vulcanilor. Aprins și luminos întotdeauna, câteodată spăimântător.

Neamul nostru, din firea lui, vorbește puțin. Strămoșii noștri — oameni de război — erau tăcuți. Apoi, și fără asta, valurile grele prin care am trecut, atâtea veacuri de griji, de zbucium, de luptă pe viață și pe moarte nu ne-au îngăduit reculegerea, concentrarea prisosului aceluia de puteri disponibile care ard parcă de nerăbdarea de a se descărca, de a se turna în formele trainice ale artei.

https://blog.revistaderecenzii.com

— A fost odată…
— Un împărat! se vor grăbi să mă întrerupă micuții mei cititori.
Nu, dragii mei copii, v-ați înșelat. A fost odată o bucată de lemn.

Nu era un lemn de mare preț, ci un lemn ca toate lemnele, din cele pe care iarna le punem în sobă, ca să facem focul și să încălzim odăile.
Nu știu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de lemn s-a pomenit în prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l chema meșterul Anton, dar pe care lumea îl poreclise meșterul Cireașă, din pricină că avea nasul roșu și lustruit, ca o cireașă coaptă.
De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn, și meșterului Cireașă începu să-i salte inima de bucurie și frecându-și mâinile mulțumit, bolborosi cu vocea pe jumătate: