https://blog.revistaderecenzii.com

Numele i l-am spus. Este una din acele searbăde și poetice figuri ce să întîlnește uneori pe ulițele noroioase ale Bucureștilor.

Ochii lui mari și negri, fruntea lui largă și umbrită de un năr mlădios, păreau că spun ceva, dar vorbele lui nu spuneau mai nimic.

În școală fusese cel mai leneș; rămînea repetent în mai toate clasele și băieții îl huiduiau.

Nu-și făcuse nici un prieten de copilărie, și de aceea, văzîndu-l pe podurile Bucureștilor, cunoștințele de căciulă ce avea, nu puteau să știe nici dacă e din București, nici dacă e fecior de boier, nici dacă e fecior de parvenit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Vino joc de vorbe goale.
Suntem singuri.
Ce să-i spun?
Numai gura dumisale
Se aude de subt prun.
Plouă crengile cu rouă
Cade câte-o picătură,
Când în păr, găteală nouă,
Când bomboana rece-n gură.
Și mergând prin iarbă, toată,
Subt dantela albei rochii,
Spre genunchi e ridicată,
Plină-i de pândiri de ochi.
Aerul o strânge. Cerul
O dogoare și-o sărută
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Țara caldă face-o cută.
Și din toate singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Și c-un șold de pieptul meu
Să o sprijin la fântână.