https://blog.revistaderecenzii.com

AMINTIRI DESPRE EMINESCU

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuțeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, și mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la față, cu ochii adormiți, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieață și de emoțiune, care uneori te înfioară ca niște acorduri curioase, neașteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n’a mâncat nimic în ziua aceea. Imi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din vieața și inteligența lui pentru… o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toți pe la băi. Eminescu stătea niclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid și foarte obosit la față.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu mă pricep la zei; dar cred că fluviul
E zeul puternic și brun – morocănos, neîmblânzit, irascibil,
Răbdător până la un punct, știut cândva de frontieră;
Util, deși nedemn de încredere păstor de vieți,
Apoi doar o problemă în fața constructorului de păduri
Și când totul a fost gata, locuitorii orașelor
Aproape l-au uitat pe zeul cel brun – dar, implacabil,
El își păstrează furiile, distrugând și-aruncând în uitare
Ce oamenii aleg să uite… Nevenerat, nici liniștit
De adoratorii mașinii, el așteaptă, vigilent, așteaptă.
Ritmul lui se simte în camera copiilor,
În copacul țâșnit primăvara în curte,
În mirosul de struguri toamna pe mese,
În seara de iarnă lângă lampa de gaz.
Fluviul e-n noi, jur-împrejur e marea;
Marea e capătul pământului, granitul
Unde se oprește plaja, pe care se-mprăștie
Aluziile mării la o creație, alta, anterioară:
Era stelei de mare, a racului pagurus, a primei șiri de spinare,
Golfurile mici unde marea oferă
Alga delicată, anemona marină.
Se scutură în aer năvodul zdrențuit,
Coșul e spart cu homari, vâsla ruptă
Și turma înecaților străini. Are multă voce marea,
Mulți zei și multe voci. Pe măceș e sare
Și ceață printre brazi. Mugetul și
Strigătul acut al mării sunt voci distincte,
Deseori auzite odată; plânsul de noduri,
Amenințarea și mângâierea valului spart peste ape,
Caria dinților de granit deoparte
Și chemările, alarme ale promontoriilor din preajmă.
Sunt voci ale mării, iar noroiul scâncind
Plutește către țărm cu pescărușul:
Sub apăsarea ceții mute
Clopotul sună,
Tras pe hula de pe fund, fără grabă,
Măsurând un timp care nu e al nostru,
Un timp mai bătrân ca timpul cronometrelor, mai bătrân
Ca timpul numărat de femeile-ngrijorate, pline de spaimă,
Culcate și neputând să doarmă, socotind viitorul,
Încercând să desfacă, să descurce,
Să-nnoade trecutul și viitorul,
Între miezul de noapte și sorii de zi, când trecutul e o dezamăgire,
Când viitorul e fără viitor, înaintea dimineții,
Când timpul stă-n loc și nicicând nu se sfârșește,
Iar hula de pe fund care este și a fost dintotdeauna
Face să bată
Clopotul.