Dacă ar fi să mă întâlnesc vreodată cu „Peştişorul de Aur” care îndeplineşte trei dorinţe, probabil primele două ar fi legate de sănătate şi bunăstare – a mea şi a tuturor celor din jurul meu: familie, prieteni, vecini, comunitate, oraş, ţară – chestii dintr-astea, generale… Dar cu siguranţă cea de-a treia dorinţă ar fi exclusiv pentru mine şi beneficiul meu: şi anume să fiu ferită de minciună. Asta nu înseamnă că aş cere ca ele să dispară sau ca ceilalţi să nu mă mai mintă (asta ar fi ceva imposibil chiar şi pentru minunatul Peştişor), ci mi-aş dori foarte mult ca EU să capăt capacitatea de a discerne imediat, cu acurateţe, fiecare minciună.
„Revista de recenzii” și-a propus să inaugureze o rubrică nouă care să cuprindă povestiri enigmatice mai mult sau mai puțin veridice. O primă povestire este despre Enigma Otiliei – celebrul roman al lui George Călinescu.
Da, viaţa modernă face să dispară vechi expresii româneşti, este un lucru pe care îl resimt ca pe o mare pierdere, dar mărturisesc că există însă o excepţie care mă face fericită. Mă bucur nespus când constat că încet-încet devine uitată denumirea populară extrem de răutăcioasă şi nedreaptă dată unei plante minunate: păpădia.
Cosmin, căci el a avut onoarea de a fi eroul povestirii noastre, avea trei ani în anul 1980, când, împreună cu mama lui, a fost la un spectacol al lui Tudor Gheorghe, la Teatrul Național din Craiova.
Precizări: – eseul este un rod al imaginației mele;
– acțiunea se desfășoară într-o zi oarecare de la ora 05.00 până a doua zi la 05.00.
Am adormit greu și destul de târziu, cam pe la 23.30, în seara de dinainte. Bine că am avut un somn profund. Bine pe naiba! M-am trezit pe la 8.00, când, de fapt uitasem aseară că alarma mea de la mobil, care era setată la 06.30 – nu mai era valabilă, începând cu ora 05.00. Deja trecuse o oră și jumătate de când trebuia să mă trezesc.
Viața … acest miracol universal … e complexă și prezintă multe aspecte (ca să citez o replică celebră din filmul ,,Filantropica”, spusă de un recuperator). E logic faptul că experiența de viață se acumulează odată cu trecerea timpului, cu evoluția noastră an de an. De multe ori ne aflăm în valea desnădejdii, scufundați în butoiul cu melancolie … și, de mai puține ori pe panta crescătoaare a cosinusoidei vieții. Adică viața ne oferă mai multe momente neplăcute decât plăcute. Este o concluzie la care am ajuns. Poate că mă înșel dar cred că oricare dintre noi a avut clipe mai bune sau mai puțin bune. Cred că la cei la care clipele fericite sunt mai numeroase se pot considera destul de fericiți. În fiecaare moment suntem puși în fața unor situații de tot felul.
Viaţa modernă are efecte nebănuite asupra noastră – şi aici nu mă refer la cele generate de tehnologie, ci la numeroasele expresii româneşti care dispar odată cu cuvintele care le compun. Am constat acest lucru când am auzit un copil admonestat că „nu i-a picat fisa” – întrebând candid: „păi de unde trebuie să pice?”
M-am reîntâlnit recent cu el, accidental, ceea ce m-a făcut să realizez instantaneu că de ani buni viaţa ne-a îndepărtat. Şi chiar dacă nu i-am simţit lipsa în tot acest timp, paradoxal, m-am bucurat cumva de regăsirea cu „zâmbetul de baracudă” ca de cea cu un prieten demult uitat. Am redescoperit expresia într-o carte pe care o citeam şi mi-am reamintit de ea şi de contextele diverse ale unui astfel de „zâmbet” hâtru.
Pentru cei care nu cunosc peştii decât sub formă de conservă sau preparat culinar, baracuda este un răpitor de apă sărată destul de feroce şi agresiv care nu se sfieşte să atace omul. Ajunge chiar şi la doi metri lungime şi datorită mandibulei sale ceva mai lungi decât restul capului, dă senzaţia că în permanenţă zâmbeşte – doar că, evident, acest „zâmbet” nu prevesteşte nimic bun, ci dimpotrivă…
Puteţi să credeţi despre mine că sunt sadică, ori masochistă – dar mie nu îmi displac astfel de zâmbete ocazionale… În primul rând pentru că de regulă ele apar la persoane puternice, care nu se sfiesc să arate ce gândesc – ceea ce eu cred că este o calitate, nu?
Apoi, viaţa mi-a demonstrat că astfel de zâmbete la oameni denotă mai degrabă (auto)ironie decât răutate, un simţ al umorului deosebit – nu neapărat cruzime. Da, sunt şi excepţii, sunt şi extreme, dar personal nu am avut de-a face cu ele, aşa că pe mine „zâmbetele de baracudă” mă amuză copios. Şi adeseori am avut de-a face cu ele, fie că le-am primit sau chiar le-am oferit…
Pentru că aşa cum mâncarea este insipidă fără sare şi piper, la fel, viaţa mi se pare anostă fără un pic de ironie, persiflare sau provocare. Şi ce alt mod mai interesant de a le „împacheta” -ar putea fi, decât un „inocent” „zâmbet de baracudă”? L-aţi încercat vreodată?
Dintotdeauna am avut perioade de odihnă mai lungi sau mai scurte. Concedii, sfârşituri de săptămână prelungite sau nu, zile sau ore de repaos. Dar mai totdeauna le-am cam ignorat. Am sărit peste nenumărate concedii, am lucrat în weekenduri sau ani buni am stat trează nopţi la rând învăţând pentru examene. La fel, am ignorat de multe ori diversele sărbători religioase sau laice declarate prin lege ca zile nelucrătoare – şi le-am petrecut muncind.
