https://blog.revistaderecenzii.com/

Acum, dragoste, dragostea mea
Nu mai e tînără şi nouă.
Tu eşti mîhnită că mătura lunii
Îmi scutură peste poeme rouă.
Întristîndu-te şi bucurîndu-te în faţa stelei
Ce-ţi cade pe sprîncenele subţiri
Ți-ai dăruit inima izbei,
Inima ta cu trandafiri.
Cel ateptat cu tremur în noapte
A trecut înainte şi nu s-a oprit
Cheile tale cu suflătoare şoapte
Cui le-ai dăruit?
Raiul n-ai să-l vezi prin fereastră
Şi n-o să cînţi mereu despre soare.
Moara pe deal îşi zbate aripile
Dar pămîntul n-o lasă să zboare.

Traducerea Zaharia Stancu

Din volumul Moscova cârciumăreasă
Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-acum-dragoste-poezie-id-5923/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu pot să nu mă-mbăt aici de zări
Şi nici nu ştiu de nu mă-mbată marea,
Sărut în tălpi surorile cărări
Şi-ascult încet cum cade-n ele zarea.

Pe lângă somnul munţilor de vreri
Azi văd ce trează zumzăie pădurea,
Nu ştiu de mă desmiardă mângăieri
Sau dă în mintea codrilor securea

Doar câteodată-n calmul dup-amiaz
Mi-adun cuvinte mâinile sub barbă,
Măsor cu teamă pietrele din iaz
Şi-mi frec copita-n firele de iarbă.

Apoi, mă las pe-o rână la pământ
Şi-ascult în el naiada cât de-aproape-i,
Iar dac-arunc în golfuri cu pământ
Mă uit prostit la cercurile apei

Şi stând în preajma singurelor punţi
Pe cari cumătrul munte suie seara
Mă dau în pârg cu zarzării mărunţi
Şi-ncet mă coc în braţe cu secara…

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-pan-poezie-id-10267/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Domnul, patruzeci și nouă de ani; cărunt ca oaia; copist la „Creditul viticol”; vine de la biurou; a băut pe drum o țuică și e melancolic și gânditor.

Cucoana, cincizeci și doi de ani; idem ca oaia, dar își vopsește părul; menajeră celebră în mahala; se gândește la măritișul fetei.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Țăranul au fost tras pe oaie-n judecată,
Cu reclamație de criminală faptă.
Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare,
Îndată au luat pricina-n cercetare
Și, după formi, întâi chemări s-au rânduit
Atât pârâtei oi, cât și jeluitor,
Trimise înadins prin vrednic slujitor,
Și-adeverințele la tact s-au priimit.

Iar la înfățișare
Țăranul au propus aceste următoare:
— Cutare lună, zi, cinstită judecată!
La mine doi claponi pieriră din poiată,
A căror penele și puful au rămas,
Și oaia singură cu păsările-au mas.

Dar oaia au răspuns
Că-asemene prepus,
De sine-i prihănit,

Căci toată noaptea ea atuncea au dormit;
Că oaia furtișag nu are din natură,
Precum vecinii câini vor spune lămurit,
Și mai vârtos că ea nu pune carne-n gură.

Deci dar, s-au hotărât:
„Așa precum pârâta nu au tăgăduit,
Că cu acei claponi au mas într-o ogradă,
Apoi e îndestul de sigură dovadă,
Că ea, puternică, pe slabi au biruit;
Și prin urmare dar, nu cred că s-au răbdat

Să nu-i fi ospătat.
Pentru aceasta eu în cuget zic curat:
Ca păgubașului pielcica să se deie,
Iar carnea-n tribunal depozit să se ieie.”

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aburi ling în treacăt
Malul somnoros.
Galbenul căpăstru
Lunii-i scapă jos.

Luntrea mea izbește
Țărmul îndesat.
Peste gard, biserici:
Clăi de fân roșcat.

Cheamă lung din baltă
Triste găinuși:
Liturghia nopții
Va începe-acuș.

Crângul, pe paragini
Lasă ceață grea.
În ascuns ruga-mă-voi
Pentru soarta ta.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-aburi-ling-in-treacat-poezie-id-5456/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vezi, uneori tristețea acestor clipe șterse
Nu-i stih s-o poatǎ-ncinge, nici trup s-o poatǎ lua,
Din manuscrisul nopții stǎ toatǎ sǎ se verse
Precum din vine toamna s-ar rupe și s-ar da…

Tu ești tristețea mare, ești dragostea mea purǎ,
Singurǎtate care luminii mele-i fu,
Prin lanurile vieții amiezile se furǎ
Și eu sunt beat de tine, sunt orb de-atâta tu…

La poarta ta e vinul mai limpede ca marea,
Când sufletul mǎ cautǎ, la ce mǎ mai gǎsesc…?
Mi-e drag ȋn tine trupul cum dragǎ mi-e și floarea
Acestor mâini deșarte ȋn care mǎ privesc…

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-papillons-poezie-id-6503/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Popa Grozea stă în poartă și-și smulge barba. Din când în când, aruncă priviri dușmănoase spre casa de peste drum și bate din buze, parcă s-ar certa cu cineva. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt și-și tremură genunchele. Trecătorii se descopăr înaintea lui și se reped să-i sărute mâna dreaptă, pe care o proptește pe burtă; mâna părintelui e noduroasă, groasă și moale, ca și când ar fi căptușită cu untură. Babele, după ce îi sărută mâna, îi pupă și poala anteriului, ca să vadă sfinția-sa cât sunt de cucernice. Sfinția-sa însă nu le vede, fiindcă e furios, iar când e furios, nici nu vede, nici nu aude.