Alexandru și soția sa Elena, doi însurăței în luna de miere, nemaiștiind unde să-și răsfețe cele întîi a lor simțiri amoroase, se hotărâră să călătorească prin munți. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei își făcură iute gemandanele uitând, se înțelege, ca toți înamorații, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătușă sarbădă și tomnatică care se ținea nedezlipită de pașii lor, crezându-se menită a priveghea asupra neispititelor tinerețe ale Elenei.
Având a da seamă de discuția urmată în Senat cu ocazia proiectului privitor la tocmelele agricole, ne-am adus fără voie aminte de-o istorioară autentică, pe care credem că nu trebuie s-o tăinuim publicului, întru cât ne ajută memoria.
Ceea ce dă guvernului roșu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiție și trecut cât și deplina necunoaștere a naturii statului și a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe niște terene de experimentare.
Într-un spațiu fără dimensiune fantastică, mai degrabă modest, are loc pregătirea protagonistului și de plecare și de preîntâmpinare a capcanelor de pe drumul acesta al inițierii, fie într-o profesie, fie într-o aventură a cunoașterii lumii, la pas sau treaptă cu treaptă.
Cînd tot se-nveselește, cînd toți aci se-ncîntă, Cînd toți își au plăcerea și zile fără nori, Un suflet numai plînge, în doru-i se avîntă L-a patriei dulci plaiuri, la cîmpii-i rîzători.
Și inima aceea, ce geme de durere, Și sufletul acela, ce cîntă amorțit, E inima mea tristă, ce n-are mîngîiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Aș vrea să văd acuma natala mea vîlcioară Scăldată în cristalul pîrăului de-argint, Să văd ce eu atîta iubeam odinioară A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniștiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice șoptiri.
Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzîndu-și a sa frunte în negură și nori.
Să mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Melodica șoptire a rîului, ce geme, Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, Cîntarea în cadență a frunzelor, ce freme, Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor.
Da! Da! Aș fi ferice de-aș fi încă o dată În patria-mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată Visările juniei, visări de-un ideal.
Chiar moartea, ce răspînde teroare-n omenire, Prin vinele vibrînde ghețoasele-i fiori, Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire, În visuri fericite m-ar duce către nori.
Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău Întinse zborul său. Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așează Și lumea dedesubt privind, se desfătează. Un șir de munți măreți, Moldova de o parte. A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate! Și ape: Bistrița, Moldova și Siret, Pe șesuri vesele, se văd curgând încet. — Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume, Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat; Cu care mă ridic la înălțimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat! Aceste vulturul rostește bucuros. — Da’ știi, prietene, că ești lăudăros! Paingul de pe mușchi atunce îi răspunde. Dar uită-te de vezi: și eu sunt oare unde? Se uită vulturul și vede, înadins, Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
— De unde te-ai luat? Întreabă el mirat.
Și cum te-ai târâit? — Să-ți spun adevărat, Paingul au răspuns, Pe coadă-ți am venit, Tu însuți m-ai adus;
Cu-a mea putere, eu nici aș fi îndrăznit, Iar de acum nu am de tine trebuință. Aici, statornica să-mi fac vreau locuință!… El bine n-au sfârșit și un vârtej de vânt, Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.
Cum socotiți și dumneavoastră; Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulți asemene ca și paingul meu, Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare; Și cărora le pare
Că singuri vrednicesc și că li s-au căzut; Când spre căderea lor Nu trebuie mai mult, Decât un vântișor.
Capul cel de búor, a fiară vestită, Sămnează puterea țârâi nesmintită. Pre câtu-i de mare fiara și buiacă, Coarnele-n pășune la pământ îș pleacă. De pre chip să vede búorul ce-i place, C-ar vrea-n toată vremea să stea țara-n pace. C-atunci toată vita poate de să-ngrașe, Fără zăhăială, într-a țărâi pașe. Dară une date are și ea toane, De-ș calcă vrăjmașii și-i vântură-n coarne. Pentr-aceea-ș poartă cunună de aur Într-a sale coarne, în cele de taur. Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă, Soarele și Luna, și Venus, podoabă. Din ce să-nsămnează țara că rodește În tot feli de hrană, de le prisosește. Și pre vremi de pace oamenii zburdează Într-agonisită, că pot de-ș lucrează. Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul, Cu cirezi și turme, copără pământul. Dară miere dulce! Cine poate spune Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune! Cine poate scrie toate de-amănuntul, Că știută este țara-n tot pământul! Și-mbogățăsc lesne, fără de zăbavă, Creștinii Moldovii, dând Domnului slavă.
Omul, căruia aparține acest nume, întrunește în el trei mari individualități intelectuale: filosof, estetician și poet. Moartea îl răpi la trei-zeci și trei de ani!… Și pe când la această vîrstă, alții abia întrevăd orizonturile depărtate ale gloriei, el este deja ajuns pe o culme înaltă de nemurire, către care privesc cu respect și adorațiune o lume vastă de admiratori.
Eu nu cred că sunt piedeci la unirea A două inimi ce credință-și țin, Inbire-adevărată nu-i iubirea, Ce piere când in cale-i piedeci vin. Iubirea-i ca o stea nemișcătoare, Ce calea le-o arată la năieri, Statornică în furtuni îngrozitoare, Ea-i tot aceeași astăzi ca și ieri. Iubirea nu-i a vremii jucărie, — Tu frumusețe, doar, cu vremea treci. — Ea nu se schimbă ori-ce-ar fi să vie.
Aceeași ea rămâne ‘n veci de veci. De mi se dovedește cam mințit Nimic n’am scris și nimeni n’a iubit.
